
„Să nu ajungi la finalul vieții doar ca să afli că nu ai trăit. Căci mulți ajung în acel moment al vieții când, privind înapoi, văd bucuria și frumusețea pe care nu le-au simșit din cauza temerilor pe care le-au avut.” (Clear Water)
O călătorie spre centrul sinelului fiecăruia dintre noi, ne poate aduce întotdeauna numai rezultate pozitive, chiar dacă, la început poate o să simțiți frustrare, dezamăgire, neînțelegere a proprilor sentimente, emoții regăsite pe parcursul călătoriei spre centrul sinelui.
Ceea ce noi lăsăm să se vadă la exterior, de cele mai multe ori este învelit în ceea ce ne dorim ca cei de lângă noi, să observe la noi. O persoană greu încercată de cele mai multe ori o să lase să iasă la suprafață puterea, ambiția și mai puțin dezamăgirea, deznădejea și confuzia întrebărilor fără răspuns. Aspectul poate fi benefic până la un anumit moment. Nu putem să ne gândim mereu la ceea ce vrem ca alții să vadă în noi, trebuie să ne gândim în primul rând cum suntem noi cu adevărat și ce trebuie să facem pentru a ne accepta, așa cum suntem.
Nicio persoană de lângă noi nu poate să fie mai bună, mai frumoasă, sau mai deșteaptă. Fiecare dintre noi am fost înzestrați cu o frumusețe aparte, cu o parte bună și caldă, cu o picătură de inteligență. Numai de fiecare în parte depinde să le dezvoltăm în așa fel încât toate acestea să fie în avantajul fiecăruia dintre noi.
Totul începe și se încheie cu acceptare, acceptarea propriilor gânduri. Dacă sunt negative, să căutăm să vedem de ce sunt negative, dacă sunt pozitive să le dezvoltăm, astfel încât să aibă putere suficientă încât să ia locul celor negative.
Știu, o să spuneți că eu „visez cai verzi pe pereți” sau că nu-mi dau seama ce înseamnă o încercare în viața unei persoane. E adevărat, fiecare trecem prin filtrul nostru diferit fiecare încercare, fiecare trăire pozitivă sau negativă. Însă eu astăzi m-am trezit cu un gând și anume că, acceptarea propriei persoane estea aceea care îți va dicta stilul de viață. Am înțeles de mult acest aspect, însă mereu apăreau rămășițe care se reaprindeau și mă făceau să nu fiu mulțumită de un aspect sau altul, in ceea ce privește persoana mea și partea mea fizică.
Astăzi mă simt cea mai norocoasă persoană cu dizabilități! Mi-am reamintit una dintre întrebările pe care mi le-a adresat un copilaș de vreo 9-10 ani in 2015. Aveam o activitate in programul „Școala Altfel”, în care le povesteam copiilor ce este și cum trebuie să ne raportăm la o persoană cu dizabilități. Copilul m-a întrebat : „Pentru tine cum este să fi o persoană cu handicap și cum crezi că era dacă erai normala?„. Pe moment primul meu impuls a fost să spun: „Nu știu, pentru că pentru mine, asta înseamnă să fiu normală„. Mi-am rearanjat însă răspunsul, astfel încât să fiu pe înțelesul copilului.
Astazi însă, m-am trezit cu acestă întrebare în gând și am realizat, repet, cât de norocoasă pot să fiu pentru că eu, având această dizabilitate înca de la naștere, nu am putut niciodată să simt, la propriu, cum este să ai o viață fără gimnastică medicală, fără mersul pe la medici, fără ironia unor copii atunci când eram mică. Experimentând, pe parcursul vieții, toate aceste aspecte sunt de fapt normalitatea mea… Pot doar prin ceea ce văd să mă gândesc cum ar fi fost dacă…
Din punct de vedere psihologic-emoțional eu am trăit o traumă existențială la conștientizarea dizabilității mele, pe care am depășit-o ușor datorită faptului că nu am avut o altă experiență, o alta variantă a mea în acel moment, să spun așa, la care să mă pot raporta. Astfel, chiar și acceptarea propriei persoane, propriului fizic, în timp a fost una ușoară și înțeleaptă.
Atunci când o persoană cu dizabilități a avut o viață perfect normală cu ceva timp în urmă, dar în urma unui accident, sau în urma instalării unei boli perfide, a ajuns să fie o persoană dependentă de ceilalți, adică o persoană cu dizabilități, acceptarea este mai grea. Trauma este mai profundă și aici intervine factorul emoțional, sprijinul pe care îl primește persoana, acceptarea celorlalți a faptului că ea este în continuare o persoană minunată. O dizabilitate nu trebuie să însemne marginalizare, izolare, suferință, dimpotrivă, trebuie să însemne credință, ambiție, iubire de sine și acceptarea propriei persoane, pentru a putea să-și reclădească drumul in viață.

Pentru mine dizabilitatea mea este normalitatea mea, doar că asta nu înseamnă că nu o să încerc să o stopez. Nu îi permit să fie un obstacol în a face anumite lucruri doar pentru că sunt o persoană cu o dizabilitate fizică. Mersul greoi uneori și zecile de căzături, uneori în fața la mulți oameni, sau anii de kinetoterapie (gimnastică medicală) nu m-au făcut să mă accept mai puțin, dimpotriva. Dar, am avut și am lângă mine persoane minunate, care mi-au arătat că dizabilitatea mea poate fi transformată în atuul meu. Așa am ajuns astăzi să lucrez cu sufletul și nu cu partea materială, să văd în om, prima dată bunătatea lui și nu frustrarea lui.
Cred că fiecare vine pe acest pământ cu un „bagaj” pe care este nevoit să îl poarte și să-l accepte, ca fiind parte din ceea ce reprezintă ca persoană.
Nimic nu este la voia intâmplării, așa răspund mereu când sunt întrebată de ce am ales sa mă dezvolt ca psiholog. Consider că dizabilitatea mea m-a ajutat și din acest punct de vedere, sunt conștientă că dizabilitatea mi-a oferit oportunitatea să văd dincolo de aparențe, atunci când mă întâlnesc pentru prima dată cu copiii și parintii copiilor cu dizabilități, cu care lucrez.
„Fii bun de câte ori se poate. Și întotdeauna se poate.” (Dalai Lama)
Psiholog Alexandra Ababi
https://alexandra-ababi.blogspot.com