Era cel mai semeţ dintre toţi din curtea blocului. Sălbatic din fire, îşi lasa ramurile să “zburde” dezordonate, ajungând până la geamurile vecinilor din blocul de vis-a-vis. Fiecare din noi, fie că am crescut la ţară sau în mediul urban, printre blocuri, am avut un copac al copilăriei, acel copac prin ramurile căruia cerul părea mai albastru şi visele mai aproape de realitate. În serile când ne jucam “de-a v-aţi ascunselea” ne-a fost deseori loc de camuflaj, iar umbra lui era locul perfect pentru a ne înşira arsenalul de păpuşi în zilele toride de vară. Bineînţeles că am încercat şi cireşele lui sălbatice, care erau gustoase tocmai datorită efortului depus pentru a le culege. La sfârşit de vară asfaltul din faţa blocului se transforma într-un covor vişiniu, atunci îşi intrau în rol cârcotaşii care erau de părere că cireşul nostru face prea multă mizerie şi că i-ar sta mai bine… retezat.
Azi dimineaţa, pe la ora 8 jumate dimineaţa, buimacă de somn, m-am trezit într-un zgomot asurzitor de drujbă. Astăzi cireşul sălbatic, un “axis-mundi” al copilăriei mele a dispărut. Cei care au citit Moromeţii ştiu povestea sălcâmului tăiat și a tristeţii provocate de retezarea unei entităţi sacre pentru familia din Siliştea Gumeşti. Tăierea salcâmului coincide cu venirea acelui timp ce nu mai are răbdare cu oamenii.
Copil fiind, fără bunici la tară, crescut la oraş, printre betoane, cireşul meu sălbatic reprezenta un refugiu. Se poate ca pomul să fi fost un fel de hotar între copilărie şi maturitate. Prea bătrân, bătut de vânt, slăbit de ploaie şi zăpadă, un adevărat pericol public în ochii unora, şi-a găsit sfârşitul chiar sub ochii mei, de copil matur.
La final vă recomand o scurtă poveste despre prietenia dintre un copil şi un copac.
